Profesia de avocat este una dintre cele mai vechi profesii juridice, însă ea nu s-a născut într-un anumit moment și nici nu a avut de la început forma pe care o cunoaștem astăzi. A apărut treptat, dintr-o nevoie foarte simplă și profund umană: atunci când cineva trebuia să-și apere drepturile în fața unei autorități sau a unei instanțe, avea nevoie de o persoană care să știe să vorbească, să argumenteze și, mai târziu, să cunoască dreptul.
Primele forme ale apărării în Grecia antică
Primele forme ale acestei activități pot fi întâlnite în Grecia antică. În Atena secolelor V–IV î.Hr., regula era ca fiecare cetățean să își susțină singur cauza în fața instanței. Avocatul, în sensul modern al cuvântului, nu exista. Numai că nu toți oamenii aveau talentul de a construi un discurs convingător. Din această nevoie au apărut logografii, persoane pricepute la retorică, care redactau discursurile judiciare pentru cei implicați în procese. Partea învăța discursul și îl prezenta apoi judecătorilor ca fiind al său. Unul dintre cei mai cunoscuți logografi a fost Lysias, care a trăit aproximativ între 445 și 380 î.Hr. Aici poate fi observată una dintre originile profesiei de avocat: clientul avea problema, iar o persoană specializată îi construia argumentația.
Roma și apropierea de avocatura modernă
Roma avea însă să transforme această activitate într-o instituție mult mai apropiată de avocatura modernă. Chiar cuvântul „avocat” vine din latinescul advocatus, legat de verbul advocare – a chema pe cineva în ajutor. La origine, advocatus era omul chemat să stea alături de o persoană aflată într-un litigiu, să o sprijine și să o ajute să își apere cauza.
Treptat, lumea juridică romană s-a specializat. Oratorul era cel care pleda și încerca să convingă, în timp ce jurisconsultul era cunoscătorul dreptului, cel căruia i se cereau consultații și opinii juridice. În timp, aceste funcții s-au apropiat, iar din întâlnirea dintre cunoașterea dreptului și arta argumentării s-a conturat una dintre trăsăturile fundamentale ale avocatului.
Cicero și modelul clasic al avocatului
Figura emblematică a acestei epoci rămâne Marcus Tullius Cicero, care a trăit între anii 106 și 43 î.Hr. Cicero a fost politician, filosof și unul dintre cei mai mari oratori ai Romei. Multe dintre discursurile sale au fost veritabile pledoarii judiciare. În ele regăsim elemente care definesc profesia până astăzi: analiza faptelor, interpretarea normelor, construirea unei strategii de apărare, folosirea logicii și, în final, capacitatea de a convinge.
De ce spunem și astăzi „onorariu”
Un aspect deosebit de interesant al tradiției romane privește remunerarea avocatului. În Roma republicană exista concepția potrivit căreia apărarea unui cetățean era o activitate de prestigiu și de onoare, nu pur și simplu un serviciu comercial. Lex Cincia, adoptată în anul 204 î.Hr., a încercat să limiteze primirea de daruri sau remunerații pentru asemenea servicii. Realitatea socială a evoluat, iar activitatea juridică profesionistă a devenit în cele din urmă remunerată. A rămas însă până astăzi termenul de „onorariu”, legat conceptual de latinescul honor – onoare. Avocatul nu „vinde” pur și simplu un produs; remunerația sa poartă încă, inclusiv prin denumire, amprenta unei profesii considerate cândva o îndatorire de onoare.
Evul Mediu și profesionalizarea treptată
După căderea Imperiului Roman de Apus, evoluția profesiei nu a fost uniformă. Un nou moment decisiv apare în Europa începând cu secolele XI–XII, odată cu renașterea studiului dreptului roman și dezvoltarea universităților. Bologna devine unul dintre marile centre europene ale studiului juridic, iar în paralel se dezvoltă dreptul canonic și jurisdicțiile ecleziastice.
Această perioadă produce o transformare esențială. Persoana care apără o cauză nu mai poate fi doar un bun vorbitor. Trebuie să cunoască dreptul. Astfel, evoluția profesiei poate fi urmărită printr-o succesiune simplă, dar fundamentală: de la orator la apărător, de la apărător la cunoscător al dreptului și, în cele din urmă, la profesionist juridic.
Nașterea avocaturii moderne
În Evul Mediu târziu și mai ales în epoca modernă, statele europene au început să stabilească tot mai riguros cine putea reprezenta și apăra o persoană în fața justiției. Așa au apărut cerințe privind pregătirea juridică, admiterea în profesie, jurământul, disciplina, incompatibilitățile și conduita profesională. Din aceste structuri s-au format treptat organizațiile profesionale care vor deveni barourile moderne. Franța a dezvoltat o tradiție deosebit de puternică a profesiei de avocat, iar modelul juridic francez avea să influențeze ulterior organizarea profesiei în numeroase state europene, inclusiv în România.
Avocatura românească modernă
Avocatura românească modernă se conturează în secolul al XIX-lea, odată cu modernizarea statului și a sistemului judiciar românesc. Un moment important îl reprezintă anul 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când este reglementată organizarea corpului avocaților. Din această perioadă putem vorbi tot mai clar despre avocat nu doar ca despre o persoană care acordă asistență juridică, ci ca despre membrul unui corp profesional organizat, precursorul barourilor de astăzi.
În prezent, în România, organizarea și exercitarea profesiei sunt reglementate în principal prin Legea nr. 51/1995. În spatele reglementării moderne se află însă o istorie de peste două milenii.
Sensul profund al profesiei
Poate că esența acestei istorii se găsește chiar în originea cuvântului. Advocatus nu însemna, la început, „omul care cunoaște legea”, ci „omul chemat în ajutor”. Cunoașterea tehnică a dreptului, pregătirea universitară, baroul, regulile profesionale și instituțiile moderne au venit mai târziu.
La început a existat, pur și simplu, cineva care avea nevoie să fie apărat și cineva pe care l-a chemat să îi stea alături. Din această relație s-a născut avocatul.